Lectura necesita atentie si efort minim, precum si rabdare pentru a nu cadea in tentatia de a o intrerupe doar, mai ales cand este vorba de texte care depasesc jumatate de mie de pagini, cum este cazul acestui roman”. Solenoid”, de Mircea Cartarescu (Bucuresti, 1956). In roman, autorul ne invita sa-l insotim pentru a descoperi un univers complex de fictiuni si realitati, senzatii si amintiri care se desfasoara pe parcursul celor aproape 800 de pagini ale sale.
Alte titluri anterioare acestui imens roman al lui Cartarescu sunt: in poezie, „El Levante” (1990) si in naratiune „Nostalgia” (1993), „El Ruletista” (1993), „Lulu” (1994) si celebra sa trilogie „ Blinding” (1996-2007), toate lucrarile care vin sa aprobe cariera extraordinara a unui scriitor de referinta nu numai in tara sa, Romania,
Solenoid ” este, asa cum s-a spus deja, un roman dens si lectura lui, in ciuda complexitatii sale in anumite momente, este agila cu o forta si o soliditate neobisnuita in panorama literaturii actuale. Cartarescu foloseste un profesor de limba romana dintr-un liceu de cartier pentru a-si dezlega propria marginalitate existentiala pe doua planuri: unul, realitatea proprie, iar celalalt, realitatea sociala care il inconjoara, pana la baza discursului sau narativ tocmai in imperativ. trebuie sa fictioneze totul pentru a supravietui, sa iasa din acea inchisoare dureroasa si trista infatisata in orasul Bucuresti, liceul suburban si casa in forma de barca in care locuieste, ceea ce bine ar putea fi rezumat in cuvintele lui autorul astfel : «Iata Bucurestiul, cel mai melancolic oras din lume, invadat de gandacul pastilelor, devorat de acizii timpului si nostalgiei. Aici este cartierul scolii 86 si depozitul de butelii de gaz si Automecanica. (…) Tot ce am visat ca traiesc, tot ce am crezut ca mi se intampla.
Dimineata, inainte sa deschid ochii, inima mi se scufunda. Voi ajunge din nou aici? voi suna din nouiar aceasta realitate? Viata mea va fi din nou asa: acasa-scoala-acasa-scoala, fara sa pot rupe vreodata acest cerc distructiv si sinistru?
Instrumentul pe care il foloseste Cartarescu este nimeni altul decat un jurnal scris de mana prin care vorbeste protagonistul romanului. In ea isi va scrie visele, in care acea alta parte a vietii lui iese prin cuvant, uneori la fel de neinteles si frustrant ca realitatea pe care o traieste in fiecare zi. Pentru ca, pana la urma, protagonistul acestui roman este un singuratic, un scriitor frustrat caruia i-a mai ramas doar un manuscris in care isi revarsa adevarurile si naufragiile, delimitate atat de zi (existenta reala), cat si de noapte (fictiune), levitand in sex si dormi. Aceasta este, fara indoiala, povestea unei evadari, eventual cea a protagonistului si cea a lui Mircea Cartarescu insusi, catre nimeni nu stie unde, ca urmare a plictiselii si melancoliei, precum orasul „…Bucurestiul proiectat ca mare. muzeu in aer liber, muzeul melancoliei si al ruinei tuturor lucrurilor”, singuratatea in goliciunea ei absoluta, provoaca cu siguranta o realitate care duce la sfarsitul ei exact in descrierile continue si extraordinare ale profesorului protagonist si ale relatiilor sale cu lumea care il inconjoara, si fictiv cand povesteste si visele continue pe care le traieste: «In vis mi-au taiat limba in mai multe bucati. Totusi, nu a simtit nimic, pentru ca a fost anesteziat pe masa de operatie. Au taiat din ce in ce mai adanc, spre gat, pana au inceput sa vada, in sectiunea cea mai groasa, venele taiate, goale de sange.
In acest zbor de la Cartarescu inainte, el dezvaluie doua lumi care fac „ Solenoid”, acest roman monumental, un loc dezirabil, unde timpul si spatiul, in continuele lor digresiuni, incurajeaza nevoia de a transforma lectura in singura mantuire posibila, in cel mai veritabil teritoriu al gandirii, si unde la capatul tuturor, iubirea triumfa mereu. , adevaratul solenoid, singurul generator capabil sa transforme lumea: «Am vorbit cu Irina si deja ne-am hotarat ce vom face. Vom merge, pe marginea drumului, pe langa satul Voluntari si, la Afumati, vom intra in stanjarul unde obisnuiam sa culegeam ghinde. Acolo ne asteapta capela ruinata care va fi, asa cum am stiut de indata ce am gasit-o, ultima noastra casa. (…) Vom ramane acolo pentru totdeauna, la adapost de stelele inspaimantatoare”. Un mare roman care confirma maturitatea autorului sau, Mircea Cartaarescu,