Singurul loc in care gaseai o toaleta curata in Bucurestiul anilor ’90 era la McDonald’s. De aceea au si limitat, la un moment dat, accesul, strict la clientii care cumpara produse (vestitul cod de pe bon). Pentru ca toata lumea se invatase sa mearga acolo.
Pentru oras si cetatenii sai, lantul american de fast-food a reprezentat o oaza de civilizatie vestica intr-o jungla balcanica. Si acum, in oraselele de provincie McDonald’s-ul este singurul loc in care poti sa fii sigur ca mersul la toaleta nu devine o aventura. Apoi chestia cu stransul resturilor si aruncatul lor in locurile special destinate a fost, as indrazni sa spun, prima lectie de comportament responsabil intr-un loc public. Nu esti singurul care se foloseste de acest spatiu. Dupa tine mai vin si altii. Exista niste reguli pe care trebuie sa le respecti in comunitate.
Revenind la McDonald’s si impactul sau civilizator asupra orasului, acelasi lant de fast-food este responsabil si pentru stabilirea standardelor vestice de comportament in relatia vanzator – client. Initial, tot dialogul cu un vanzator McDonald’s mi se parea fortat si ridicol, de parca toti tinerii aceia treinuiti de companie dupa modele care nu dau gres, se chinuiau sa fie draguti cu clientii, in timp ce se luptau din greu sa-si potoleasca impulsurile barbare de lipsa de respect, dispret fata de client si agresivitate justificata de ideea: “Viata e destul de grea si asa. Nu stiu de ce te-as lasa pe tine sa mi-o faci si mai grea.” Sloganul “Clientul nostru, stapanul nostru”, anihilat de raportul de putere invers pe care comunismul l-a instalat si cultivat, a fost reactivat de catre angajatii lantului american, care incepuse sa cucereasca, din centru pana la periferie, intreg orasul.
Pe la sfarsitul anilor ’90, chiar inainte de inaugurarea primului mall bucurestean, un jurnalist american care traia aici de cativa ani mi-a spus oftand: “Aparitia primului mall intr-un oras mi se pare, intotdeauna, ceva foarte trist.” O fi un lucru adevarat pentru un oras american, mi-am zis, nu si pentru Bucurestiul nostru impestritat pe-atunci de buticuri gen magazinul universal satesc, de unde se putea cumpara totul, de la pantofi si tricouri chinezesti, la tampoane si apa minerala. Pentru oras, mallul Vitan a fost prima lovitura data capitalismului de butic. Spatii largi, responsabilitate mai mare in ceea ce priveste calitatea marfii, si, last but not least, aer conditionat!
Sa nu uitam ca pe la inceputuri oamenii mergeau vara la mall (iata un alt obicei contrar celui din vest) doar pentru ca era singurul loc in care puteau scapa de caldura infernala din apartamentele de bloc, pentru care nu isi puteau inca permite sa cumpere un aparat de aer conditionat.Si mai avea ceva mallul, unic si foarte special pentru orasul nostru suferind de pe urma capitalismului salbatic de tranzitie: multiplexul! Scaune confortabile, sunet bun, e drept, la preturi mai mari decat pe bulevardul Magheru, dar, una peste alta, mult mai civilizat. M-am chinuit sa o conving pe prietena mea Andreea, americanca de origine romana care sta la New York, sa mergem sa vedem filmul la mall si nu la cinematograful Scala. Ca orice intelectual american care se respecta, Andreea dispretuieste cineplexul, si adora cinematografele mici, “de arta”, cum le numesc ei, cu scaune incomode, holuri intunecoase si mirosuri incerte care vin din zona toaletei. Era iarna, asa ca am tremurat de frig, noi si ceilalti zece spectatori din sala. La iesire a admis ca multiplexul ar fi fost o alegere mult mai buna. Mult mai civilizata, as spune, pentru ceea ce avea de oferit orasul atunci.
Stau sa ma gandesc daca aceasta scurta enumerare a influentelor civilizatorii ale culturii americane asupra orasului de dupa ’89 nu este inegala, vazuta numai din prisma tarii cu cele mai eficiente modele culturale, care prind radacini si dau roade aproape oriunde sunt exportate? Nu, imi spun. E drept ca americanii au intarziat cincizeci de ani, dar pana la urma tot au venit. Iar rezultatele acestei cuceriri amanate se vad acum peste tot.