Mini Cooper din ’60 vs Countryman pe Col de Turini

Cornuta latoasa isi apleaca capul clipind meditativ, fornaind cu botul ei enorm si balos la cativa milimetri de parbrizul meu, in timp ce cu restul trupului bloca nonsalant drumul. Turez motorul de cateva ori, dar se pare ca n-avea nicio intentie sa se miste din loc. Claxonez prelung. Nimic. Paddy Hopkirk n-a trebuit niciodata sa-si bata capul cu asa ceva.

Trec cateva minute. Deschid usa de la masina sa usui bestia din drum. Vaca isi leagana usor coarnele ascutite. Inchid usa la loc. O mana de oi se aduna sa vada cum decurge infruntarea. In continuare vaca refuza sa se miste, fixandu-ma cu privirea impasiv prin parbriz. Incep sa proptesc Mini-ul in lateralul bovinei, in speranta ca o voi putea da usor la o parte. Intr-un mod placid, dar ferm, copitata se rezeama, la randul ei, de masina. Remiza. In acest moment realizez ca un Mini Cooper din ’60 (greutate neta: in jur de 600 de kile) nu este tocmai masina ideala cu care sa alungi o vita alpina (greutate neta: in jur de 700 de kile).

Aparent, prietena noastra incornorata nu realizeaza ca sta, la propriu, in calea unei duble aniversari. In 2011 comemoram nu doar 50 de ani de la nasterea lui Mini Cooper, ci si 100 de ani de la Raliul Monte Carlo (o aniversare ce, din pacate, nu va avea parte de un eveniment WRC: organizatorii s-au decis  in 2009 sa mute din Monaco runda de deschidere). De aceea ne aflam trecuti de jumatate pe Col de Turini, cea mai inspaimantatoare proba din Monte Carlo si cea care a facut Cooper-ul faimos in 1964, cand Hopkirk a dansat eroic infimul Mini catre victorie. Bineinteles, irlandezul era asaltat de spectatori fanatici care ii aruncau zapada in drum, dar niciodata – din cate stim noi – nu a fost barat de o cornuta recalcitranta.  

De fapt, asta este o tripla aniversare. Gratie unei sincronizari binevenite, 2011 marcheaza de asemenea si revenirea lui Mini in Campionatul Mondial de Raliuri dupa patru decenii de absenta. Asa ca am adus cu noi masina pe care se va baza cea mai recenta creatie Mini destinata raliurilor pentru un mic comparativ. Countryman Cooper S, cea mai mare si mai grea masina care a purtat vreodata numele de Cooper, se iveste langa predecesorul sau ca o mare… vita.

Intr-un final, plictisita de sesiunea de sumo cu incetinitorul, ungulata se lasa batuta si porneste la drum prin munti sa terorizeze pe altii. Ii dam bice mai departe pe Col de Turini, vechiul Cooper paraind in fata, iar Countryman glisand in spate. Este frig si alunecos, iar dincolo de acele de par zac hauri periculoase si intunecate de sute de metri.

Trecem de varful trecatoarei si ajungem pe cea mai inalta culme de pe Col, 1.607 metri de la nivelul marii, si ne oprim. Ninge.

Pardon. Termenul “Ninge” nu face dreptate nebuniei meteorologice ce se petrecea acolo. Mai corect ar fi fost “un procent foarte mic din cer nu e acoperit de fulgi”. Zapada proaspata se aseaza din greu pe asfalt, devenind din ce in ce mai adanca pe masura ce fulgi cat biscuitii cad cu asemenea ferocitate de parca nici nu ne aflam la o jumatate de ora de briza temperata si palmierii din Monte Carlo.

In vechiul Cooper, ma tot chinuiam sa gasesc un motiv serios pentru care sa schimbam masinile, cand Countryman – caldul si sigurul Countryman cu tractiune integrala – tasneste pe langa mine si inainte pe Col, imprastiind zapada in stanga si-n dreapta. Da. Bine. Pai, acu-i acu’: Col de Turini, acoperit de o ninsoare apocaliptica, intr-un Mini Cooper original imprumutat de la un frantuz pe care il cheama Andre, cu conditia sa nu facem nimic stupid cu el. Asta pare un pic stupid.

Dar nu e chiar asa. Traversand trecatoarea, cu pini incarcati de zapada pe care de-abia ii vedeam de ninsoare, Cooper e dat naibii de bun. Serios. Aderenta poate fi definita cu acuratete ca fiind “putina sau deloc”, dar nu conteaza la cat de usor si agil e Mini. “Virarea prin acceleratie” este o expresie mai bine lasata pentru “Voblajul lunar”, dar aici chiar se aplica. Intra intr-o curba si botul masinii imediat se decide sa subvireze in timp ce rotile din fata racaie de zor in zapada proaspata. Dar atinge un pic frana si calca acceleratia zdravan si spatele Cooper-ului se arcuieste intr-un drift delicios. Echilibrand directia, frana si acceleratia se dovedeste a fi amuzant de simplu sa iesi de pe viraje la unghiuri eroice, urmarit de un val de zapada. Patinand dintr-o parte in alta, nu cred ca poti sa te distrezi mai mult de atat cu o masina. In toiul noptii, cu luminile reflectandu-se in zapada si copilotul urlandu-ti in ureche, in timp ce caderi de sute de metri pandesc dincolo de intuneric, tind sa cred ca lucrurile nu mai stau chiar ca pe roze.

Nu prea e nimic pe-aici care sa-ti distraga atentia atunci cand vrei sa-i dai blana: nu tu radio, nu tu butoane, nici macar avertizare la parasirea benzii (mai putin fotograful care urla in disperare cand alunecam prea aproape de marginea prapastiei).

Pe acelasi subiect

Recente